A fi învingătoare nu înseamnă să nu cazi niciodată ci să te poți ridica după fiecare cădere

“Bebelușul care învață să meargă e o ”metaforă” excepțională pentru viață; el face câțiva pași, apoi cade, se lovește, plânge puțin și încearcă iarăși.

Orice durere te-ar lovi, orice pierdere ai suferi, orice vis ți s-ar zdrobi și ți-ar curge ca apa printre degete, continuă să mergi, precum bebelușul care ai fost și care n-a abandonat dorința și bucuria de a trăi vertical.

Viața e un mers continuu, iar noi suntem bebelușii care cad, se lovesc, suportă durerile, vânătăile sufletului, ale ființei și, uneori, deseori chiar, mulți, prea mulți dintre noi, credem că nu mai putem merge. Noi mergem și dacă ne percepem neputiința, mergem pe brânci, dar mersul pe brînci ne otrăvește, căci e o interpretare irațională aceea că ”nu putem”.

Putem și când credem că nu putem, dar atunci ne folosim puterea interioară pentr a ne hrăni slăbiciunea. Atunci devenim victime ale credinței investite greșit, victime ale puterii noastre, folosită și ea greșit, renunțăm la verticalitatea ce ni se cuvine și la inteligența ce se naște din ea, concentrîndu-ne mintea negativ, asupra slăbiciunii noastre, în loc să o focalizăm asupra puterii noastre.

Natura ne-a echipat cu puterea de a suporta orice traumă și a merge mai departe, indiferent ce pierdem sau se schimbă în viețile noastre.

Un om, oricine ar fi el, cât de neînsemnat s-ar simți, trebuie să știe că poate merge mai departe, la fel de insistent și de frumos cum merge bebelușul, după fiecare cădere, după fiecare dezastru, după orice traumă. Singurul motiv pentru care viața unui om se oprește, singurul motiv pentru care unor oameni le moare sufletul, vitalitatea și viața însăși, cu toate că par vii, este credința lor că sunt morți pentru că au pierdut o situație, un om sau ceva valoros pentru ei”

Maria Timuc