Am ajuns la vârsta când e prea târziu să o iau de la zero dar totusi prea devreme să mă dau bătută…

Am invatat sa spun tot timpul ca „speranța moare ultima”, că „nimic nu e pierdut” și că „niciodată să nu spun niciodată”. Când cele mai negre gânduri îmi dau târcoale, îmi încleștez dinții și îmi înfig unghiile în carnea albă a speranței.

Este o luptă continuă cu mine și cu firea mea de învinsă. E atât de greu să te împotrivești propriei firi, să încerci să devii altcineva… să fii oprimist când, de fapt, pesimismul te pândește la orice pas, gata să-ți smulgă și cel mai mic moment de bucurie, să-ți umbrească fiece reușită!

Cineva mi-a spus odată că mă cramponez și că nu pot fi fericită, că mă sabotez singură… Poate că este adevărat! Și totuși dovada că nu m-am dat bătută este aceea că încă trăiesc, iar viața mea e departe de a fi pierdută.

Pentru mine speranța este ceea ce văd în ochii copiilor mei, în mâinile celui drag, în soarele care mă încălzește în fiecare vară, în telefonul mamei pe care îl primesc aproape în fiecare seară, în ciocolata mâncată pe ascuns, în fiecare poezie care mă chinuie și în fiecare scrisoare compusă. În spatele scrisorii este cineva care speră să fie ascultat și altcineva care are nevoie de confirmări.

Speranța mă umple de emoție și căldură și mă apropie mai mult de oameni… fără să-mi mai pese că aceștia ar putea fi buni sau răi.

Ce sper eu? Eu sper să pot aduce alinare și sprijin, să fiu de folos și să dau astfel un sens vieții. Sper ca familia mea să fie sănătoasă și să putem profita împreună de micile bucurii cotidiene.

Cred în prietenie și în faptul că oamenii sunt, în esență, buni… deși am fost catalogată drept naivă pentru o astfel de gândire. Poate este o stare ingrată, însă naivitatea este de dorit în loc să trăiesc cu teama de a mă deschide către oameni.

Fără influența oamenilor pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții, n-aș mai fi fost cine sunt astăzi. Oamenii m-au rănit, m-au dezamăgit, m-au iubit… m-au învățat!

Să trăim, deci, cu speranță!

 

Loading...