Am obosit sa văd bănci goale, parcuri pustii, oameni singuri…

“Am obosit. De stat în casă, de tăiat frunză la câini, de mers pe stradă cu fața ascunsă în spatele hidoaselor ăstea de măști, de dor de oameni, de dor de libertate, de dor de senin de sine am obosit, de breaking news și temeri de tot felul, de dezinfectante și miros de clor, de linia subțire dintre grijă și paranoia, îmi pare că nu mă mai recunosc, nici pe ceilalți nu-i mai recunosc, vorbim ascultându-ne sunete înfundate de după …masti.

Lipsește zâmbetul, comunicarea prin mimica feței, suntem niște umbre cu mintea plină de întrebări fără răspuns, ni se adâncesc riduri pe suflet și parcă nici nu ne mai dăm seama, cifrele despre cei pe care-i pierdem devin cu fiece zi doar … statistici cu care mă tem să nu mă obișnuiesc până la nepăsare, aleg să mă doară, încă pot face asta și mă bucur cumva nefiresc să simt durere și să nu mă pierd în indiferență, conspiraționism, flecăreală gratuită sau habotnicie fără conținut.

Singurul adevăr palpabil este că ni se întâmplă. Acum! Aici!! Că existența ne este dintr-odată condiționată până aproape de absurd de un … ceva despre care nu știm mare lucru, noi, oamenii, cei care părea că le știm pe toate, cei care ne credeam stăpânii planetei. Și nu suntem.

Natura merge mai departe fără noi, planeta se învârte mai departe fără noi, soarele răsare și fără noi, curgem prin timp parcă fără niciun rost fărâmițându-ne mărunt, mărunt, miracolele existenței. Vulnerabilitatea asta a existat dintotdeauna. Doar noi, în egocentrismul nostru, ne-am ignorat-o! Și acum, când ne e dor de o îmbrățișare și de fețe zâmbitoare, de libertatea de-a umbla nestingheriți oriunde, aiurea, când ne hrănim cu cioburi de primăvară, cu felii înguste de duminici searbede și multă izolare, nu poți să nu te întrebi: “Quo vadis, Domine?”

Cei mai mulți vom supraviețui, desigur, dar oare cât din puținul nostru timp vom mai risipi până să ne scuturăm de teamă și să ne aducem aminte cum să trăim … firesc?

autor, cu multumiri, Nina Tărchilă

Loading...