“Atat de rar ma-ntorc acasa…” – o poezie cutremuratoare de Ioan Filip

“Atat de rar ma-ntorc acasa
In satul meu, in satul drag,
Pe tata nu-l mai vad in poarta
Si mama nu mai iese-n prag.

In poarta-atarna o crenguta,
E semn ca-acasa nimeni nu-i,
Deschid, mi-e inima micuta
Si intru…in ograda cui?

E casa noastra parinteasca,
O casa fara de stapan,
Parintii au plecat departe…
Si niciodata nu mai vin.

Doar nucul care-i pus de tata
Si-al nostru caine gospodar
Ma-ntampina si parca-ntreaba:
“De ce te-ntorci atat de rar?

Ma uit la casa coscovita,
La pomii care s-au uscat,
La bietul caine, care plange,
Ca apa nimeni nu i-a dat.

In casa lucrurile toate
Mai stau asa precum au fost
Cu praful vremii poleite,
Nu-i mama…ca le-ar da de rost.

Cand dau sa ies batranul caine,
Cuminte si-ntelegator,
Imi linge mana, parca-ar-zice:
“Nu ma lasa singur sa mor!…”

Cu inimi arse de suspin
Ne despartim manati de soarta
Iar cand ne-ntoarcem ne dorim
Sa nu gasim crenguta-n poarta…”

Autor: Ioan Filip

Loading...