Bătrânetea e grea când esti singur, dar ea nu omoară; de omorât omoară indiferența celor pe care îi iubesti si te-au uitat.

De ce rămân bătrânii singuri? Copiii sunt plecați în afara țării, nepoții pe la facultate, fiecare cu viața lui.

Mă întreb unde greșim, de ce îi uităm?! De ce uităm? Suntem atât de grăbiți să fim, să avem, să adunăm și la final să nu mai fim. Asta au făcut și bătrânii noștri o viață, au adunat pentru noi. Ne-au născut, ne-au crescut, iar noi am hotărât că nu e suficient, că deși au agonisit o viață, nu au agonisit nimic pe placul nostru.

Ce facem noi? Procedăm la fel. Muncim să avem, nu să trăim, adunăm să lăsăm. Ne naștem cu nimic și plecăm cu mai puțin.

Oare de ce ne uităm părinții?! Oare de ce ne uităm bunicii? Oare ei cum au făcut de nu ne-au uitat niciodată? Oare unde ne îndreptăm?

Iubiți-vă părinții, nu vă fie teamă să îi îmbrățișați, nu vă fie lene să îi vizitați, să îi sunați, să le vorbiți…

Mama rămâne mamă și te va asculta oricât de obosită ar fi, bunicii ne rămân bunici, iar familia ar trebuie să ne rămână familie. Poate mamaia nu știe cum se pronunță CEO sau manager sau…

Însă nici tu nu știai când ea te susținea să faci primii pași, când te spăla, când îți bandaja rănile. Și pe ea o zoreau treburile gospodărești, dar întodeauna avea o vorbă bună, o mângâiere, un dulce ascuns printr-un colț al dulapului.

Doar astăzi îi aveți, sunați-i, îmbrățișați-i, iubiți-i!

Loading...