Când îți pierzi părinții, pierzi și o parte din tine și nu mai ești copilul nimănui

Ce simti atunci cand iti moare un parinte? Nu stiu la voi dar mie mi s-a parut ca pierd o parte importantă din mine, pierd, poate, o parte din trecut, trecut care este parte dim mine…

Ma năpădesc o multime de amintiri cu mama mea, unele străpung grosimea timpului si cu o străfulgerare imi apar atat de clar in memorie…

Este aceasi mama care în copilaria timpurie o asemuiam cu o superfiinta, pentru ca imi rezolva atat de simplu si rapid, toate necazurile “imense” pe care le aveam…
Este aceasi mama care mai apoi, în copilaria adolescentina, era confidentul si sfatuitorul meu, care găsea oricând un cuvânt de alinare pentru fiecare necaz al meu si o multime de laude pentru fiecare reusita a mea…
Este aceasi mama care luând in brate copilul meu mi-a zis:”Are ochii si barbia ta…”
Este aceasi mama care in ultimul timp se uita cu ochi atat de rugatori la mine sa o ajut sa scape de boala, sa scape de durerile care o chinuiau si eu impotriva a ceea ce as fi vrut, nu puteam face aproape nimic decat sa ma uit la trupul acela care, parca se împutina văzând cu ochii.
-Ce mai faci mama?
Cu ochii in lacrimi, care asa înecati in lacrimi radiau iubire si suferinta totodata, imi raspundea cu un glas domol:
-Off…ce sa fac?…mai bine putin…dar ma doare.

S-a rupt o legatura cu trecutul meu, chiar a dispărut o parte din trecutul meu.
Odihneste-te, iubita mama…
Acum ce urmeaza?
Noi suntem cei ce vor urma. Prin moartea parintilor te apropii fara sa stii de sfarsitul fizic si te indrepti catre eternitatea sufletului, acolo unde poate ne vom revedea…fara dureri si mult mai fericiti …
Adio, mama….