Când mamele pleacă noi rămânem orfani…

Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost. Cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă chiar dacă uneori nu le lăsăm nici să respire liniştite. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.

Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm, ele albesc aşteptând cu braţele goale, ne îndrăgostim, le uităm şi ele suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă, să ne luăm la trântă cu provocări din ce în ce mai multe şi mai mari.

Nu ne oprim o clipă să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp. Timpul… parşiv cuvânt!

Le căutăm din când în când şi ele se bucură ştergând cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit şi s-a înceţoşat, dar nu ne reproşează nimic. Ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele.

Plecarea noastră le lasă casa pustie. Se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească. Aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să ne facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”

Cu timpul mâinile lor uită să se mai mişte în voie. Încep să tremure şi să scape lucruri. Încheieturile dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, aşteptând. Nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, Tăcerea le-a devenit tovarăşă de un timp.

Şi vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor, mamelor noastre. Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.

Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea! Au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate. Le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost. Acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte. Şi ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun?

Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată. Cu lacrimi amare ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte şi insignifiante! Acum timpul vostru a expirat.”

Iar mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da acum să putem întoarce timpul! Să redevenim copii neputincioşi şi să punem capul în poala lor să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă.

Destinul ne smulge rădăcina şi ne lasă orfani, să rătăcim, ciulini purtaţi de vânt, prin lumea largă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem! Nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, căsuţa s-a aplecat uşor într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.

Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă şi noi rămânem orfani, zi de sfârşit fără nou început. Şi-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim. Se le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”

Ai grijă, Doamne, de sufletele lor!

sursa – https://lucista.wordpress.com/2014/12/07/cand-mamele-pleaca/