Cândva, aveam inima cât muntele când se apropiau sărbătorile…Acum o am cât un purice.

“Anul ăsta parcă nu mai astept sărbătorile cum le asteptam odată.
Atunci nu știam ce-i frica. Acum o trăiesc.
Nu știam ce-i răutatea, lumea mea mică era colorată pastel și mirosea așa de bine: A tihnă și a pace.

Demult n-am mai fost copil si tare dor îmi este…Când imi înghețau mâinile bocnă cînd mergeam la urat bunica mi le lua si suflă peste ele aerul ei cald apoi le băga la pieptul ei. Stăteam așa în brațele ei cu mânuțele făcute pumni…

Acum mă tem, nu mai am curiozități si prea mult am cunoscut răutatea.
Este vremea fricii, când oriunde ne întoarcem vedem doar incertitudine, nu știm a mai crede în oameni si zâmbetul parcă si-a aluat adio de la noi.

Pășim atenți, mereu uitindu-ne peste umăr încercăm să ajungem încă un an, să fie mai bun. Nu mai bogat, ci mai liniștit.

Se apropie sărbătorile cu teamă că nu cumva să le fi uitat. Se apropie timid, sărace în bucurii și liniști prea mult jinduite.
Oricum ar veni, amintirea unei copilării care a fost raiul vieții noastre, tot ne-o aduce.

În fiecare an așteptăm cu nasul lipit de geam  dramul ăla de aduceri aminte , cînd eram ținci, lumea era prea mare unde ne pierdeam fără să ne facem griji, când nu simțeam nici gerul nici frica.

Si câtă tihnă! Câtă pace intr o căsuță mică și cu cît de puțin făceam pod de amintiri peste ani.
Pod care astăzi pe mine una ma salvează de tot ce-i trist, nedorit și neomenesc.”

Text preluat

Loading...