“Ce școală-naltă-i bătrânețea!” – o poezie plină de adevăr de C. Ioanid

“Ce școală-naltă-i bătrânețea!
E cea din urmă facultate….
In ea înveți nu cum se-adună,
Ci cum se lasă-n lume toate.

Talent, putere, frumusețe,
Tot ce te-mpodobea odată,
Se scutură ca trandafirii
Mușcați de brumă și de zloată.

Vezi din oglindă în oglindă
Un chip străin și ți se pare
Că totul e un joc de cioburi
Și de oglinzi deformatoare.

Și totuși, dacă fața-i strâmbă,
Iar pașii-mpleticiți și grei,
Tu simți mereu o așteptare,
Un freamăt lin de porumbei.

Și dacă treci prin școala toamnei
Și-a-nfioraților nămeți,
Tu știi c-ajungi bogat și tânăr
La poarta nesfârșitei vieți.

Sa vezi cum cresc cei noi asupra-ți….
Să fii lăsat tot mai departe….
Să strângă lumea pentru clipă, astăzi,
Tu, pentru dincolo de moarte….

Să poți păstra în suflet pace
Când ești ca marmora sub daltă,
Să pierzi orice, dar nu nădejdea,
Ce har măreț, ce școală-naltă!”

Costache Ioanid

 

Loading...