Cele mai grele poveri nu mâinile le duc ci sufletul

Exista in sufletul omului, lucruri care nu se spun, care nu pot fi descrise, care fie ca dor, fie ca nu dor nu pot fi explicate sau intelese. Sunt sentimente si trairi, abisuri, urcusuri si coborasuri pe care doar cu ochii sufletului le simti, le vezi, le intelegi. Exista dureri care n-au leac si, chiar daca s-ar gasi vreun remediu pt ele, ele nu se vad, nu se cunosc, nu se simt.

Alcatuirea sufleteasca a omului este unica. Oamenii, desi sunt din acelasi aluat facuti, au structuri sufletesti diferite; unii vad si inteleg profunzimea lucrurilor, altii simt foarte intens toate si tot ce se petrece in jurul lor sau in launtrul lor, altii nu vad nimic si doar traiesc.

Cel mai usor este sa iei viata asa cum este s-o traiesti cu urcusurile si coborasurile ei, cu agasarile ei, cu bucuriile si ceea ce poate sa-ti mai ofere, fara a te implica emotional, fara a fi afectat prea tare si, mai ales, sa incerci sa ai o existenta senina, luminoasa care sa echilibreze lipsa unei sensibilitati mai profunde sau capacitatea de abstractizare a lucrurilor si a vietii. Adica sa traiesti fara sa te legi la cap, chiar daca nu te doare.

Insa omul, constient sau nu, nu se incadreaza intr-un tipar placut si preferat de el, ci se naste cu o structura sufleteasca care-l provoaca sa-si asume povara unor trairi interioare coplesitoare. Omul poate cultiva aceste insusiri sau poate fugi de ele, fara a avea insa certitudinea ca va scapa de ele, riscand ca , la un moment dat sa-l loveasca, sa-l copleseasca, iar el sa nu fie pregatit sa faca fata acestor trairi.

Cum sa explici sau ce sa spui despre lacrimile care nu se vad, care nu curg, dar care poarta cu sine oceane de suferinti, care alina rani sau, dimpotriva le adancesc? Cum poti sa explici sentimentele interioare ale fiintei umane, sentimente care rar au o interventie directa, imediata exterioara? Doar sunt iubiri neimpartasite, nemarturisite, neintelese, tainice, adesea neimplinite care dor, care provoaca suferinte. Asa cum sunt cuvinte nerostite, pastrate in inima omului, pana cand, vor erupe ca un vulcan, surprizand, ranind sau tamaduind, implinind sau provocand prabusiri oamenilor din jur si, chiar celui caruia le apartin.

Linistea dinaintea furtunii se aseamana cu structura sufleteasca a omului ce pastreaza in sine o multime de trairi, de sentimente, de bucurii si, mai ales dezamagiri, a omului care vrea parca sa introduca in sinea sa lumea intreaga. Dar cine il intelege pe un astfel de om?