Crăciun fără mama

“Vine Crăciunul. Este o liniște apăsătoare în apartamentul meu frumos aranjat. Am luat telefonul să trimit mesaje cu urări și am dat peste numărul mamei. Abia acum îmi dau seama că încă nu l-am șters din agendă, deși ea a plecat la ceruri de câțiva ani…. Oftez adânc și gândurile mele pleacă în trecut… Și-mi dau seama ce bine era când mă suna mama.

Acum nu îmi mai poartă nimeni de grijă, nu mă mai visează, nu-mi mai pregătește ciorbița preferată, nu îi mai pasă nimănui ce-mi prezice horoscopul sau că aș putea să răcesc fiindcă nu port căciulă. Nu o mai am pe mama să mă dojenească. Sau să mă țină din treabă și să mă plictisească cu poveștile ei.

Dar… Doamne, cum aș zbura spre ea dacă m-ar mai chema acum la ea la masă! Și ce n-aș da să mă mai sune, să-mi spună orice, numai să o aud! Să vorbim împreună despre toate nimicurile, să o iau de mână și să o duc la medic, să nu o mai doară nimic.

Acum, ciudat, îmi amintesc toate lucrurile pe care mi le spunea, deși atunci nici măcar nu o ascultam cu atenție și toate vorbele ei treceau pe lângă mine.

Primesc câte un mesaj cu urări și îl citesc căutând o urmă de căldură de mamă, de bunătate de mamă… Și îmi dau seama că nicio dragoste nu seamănă cu dragostea mamei, că nicio iubire nu împlinește și nu mângâie ca iubirea mamei, că nicio clipă nu e la fel de frumoasă ca timpul petrecut lângă inima mamei.

Mă uit în jur și caut cu privirea ceva care să-mi amintească de ea. Ochii mi se opresc pe o pernă de pe colțul canapelei, pe care obișnuia să și-o așeze la spate când venea la mine, să-și mai ostoiască durerile de coloană. Mă ridic și iau perna ca pe un lucru sfânt și o strâng tare la piept…”

Loading...