De ce a creat Dumnezeu zâmbetul şi lacrimile…

Odată, de mult timp, Domnul se plimba printr-o grădină atât de frumoasă, numită Eden…

În răcoarea zilei se întâlnea cu bunul Lui prieten – omul…Nu se mai săturau stând şi bucurându-se unul de altul…De fiecare dată aveau ceva nou de dăruit unul celuilalt…Era un izvor nesecat de iubire care dăruia neîncetat…

Totul în jur părea nemişcat…Frumuseţea sufletească a celor doi în sfânta lor părtăşie întrecea cu mult frumuseţile pieritoare care îi încojurau…Părea că şi acestea doreau să li se cuibărească în sufletele lor pline de iubire…

Când se lăsa noaptea cu stelele cernând luminiţe albastre, omul îşi odihnea tâmpla pe perna de vise…Adormea întotdeauna zâmbind cu gândul la frumuseţea zilei trecute…Zâmbea şi în somn, iar îngerii culegeau zâmbetele lui şi le duceau la Dumnezeu căruia îi era atât de dor de prietenia Lui cu omul. Din ochii divini se revărsau peste grădină stropi fini de dor …În zori a luat raze din soare şi le-a trimis să-l trezească şi să-l înveselească pe bunul lui prieten…

Omul se trezeşte zâmbind…Adună în suflet toate frumuseţile dimineţii şi zâmbeşte la gândul că în curând se va întâlni din nou cu Prietenul lui…Simte că doar pentru asta trăieşte, şi e atât de fericit!…şi nu ştiu cum se face, dar în ochii lui se vedeau două izvoare strălucind în lumina trandafirie a răsăritului…Iată că Dumnezeu s-a apropiat de om…L-a sărutat pe lacrimile lui de dor…

La picioarele lor, peste câteva margarete ca nişte sori cu raze albe, cădeau îmbrăţişate lacrimile de fericire ale celor doi…

Dumnezeu şi omul…

Loading...