De o tinerețe frumoasă au parte mulți, însă de o bătrânețe frumoasă…prea puțini.

Cu cât îmbătrânesc, devin mai îngăduitoare cu mine, mai puțin critică.

Am devenit prietenul meu. Nu-mi fac reproșuri pentru că am mâncat cu un biscuit mai mult, pentru că nu mi-am strâns patul…

Am dreptul să mănânc prea mult, să nu strâng după mine, să fiu chiar extravagantă. Am fost martoră la cum prea mulți prieteni au părăsit această lume prea devreme, înainte să înțeleagă, înainte să încerce marea libertate ce o oferă bătrânețea. Cine și ce treabă are dacă citesc până la patru dimineața și dorm până la amiază?

Uneori sunt uitucă, ce-i drept.

Dar mă rog, nu toate în viață merită memorate, iar despre ceea ce contează cu adevărat îmi voi aduce aminte la sigur.

Desigur, în toți acești ani, inima mi-a fost frântă nu o singură dată.

Cum poate să nu ți se frângă inima, dacă ți-ai pierdut iubitul, sau când copilul suferă, sau chiar când o mașină îți lovește câinele drag? Însă, inimile frânte și sunt izvorul puterii noastre, al înțelegerii, al compasiunii.

Pe măsură ce îmbătrânești, e tot mai ușor să fii sincer. Duci grija parerii altora tot mai puțin. Nu mai am dubii și rezerve în privința mea. Am câștigat chiar dreptul să greșesc.

Așadar, răspunzând întrebării tale, pot spune: îmi place să fiu bătrână. Bătrânețea m-a eliberat.

Îmi place persoana care am devenit. Nu voi trăi veșnic, dar atât cât sunt aici, nu voi pierde timp făcându-mi griji pentru ce a putut să se întâmple, pentru ce nu s-a întamplat, nu-mi voi face griji în legătură cu ceea ce se poate întâmpla.

Și voi mânca desert în fiecare zi.”