De unde vin toamnele…

Niciodată din același loc. Și niciodată în același fel. Pândesc venirile ei încă din copilărie. La început, credeam că dinspre pădure, de unde venea și tataie. Poate c-o aducea chiar el. Îl vedeam așezându-se pe prag și, după ce se ridica să plece, băgam de seamă c-a rămas cineva în locul lui.

După aceea se umplea curtea noastră de toamnă. Nu mai era chip s-o scoți până la prima ninsoare afară, în ciuda încercărilor mamei de a întoarce din drum vara ce tocmai trecuse. Aducea înapoi câte-o zi, dar toamna avea mereu grijă s-o sperie cu privirea ei rece, gonind-o în locul de unde venise.

Mai apoi, mi s-a părut că vine din mărul de la geamul meu toamna. Era mai întâi o toamnă mică, parcă de jucărie, pe care puteai s-o iei în palmă și să te uiți de aproape la ea…

Îi plăcea. De aceea nici nu se grăbea să plece. Rămânea acolo cu mine, dându-mi ocazia s-o văd cum se face, pe zi ce trece, tot mai mare, ajungând să ne umple, asemenea celeilalte toamne, curtea.

Nu știu de ce, dar mereu uitam s-o întreb de unde vine. Frunzele mărului știau răspunsul, dar se luau de fiecare dată cu joaca, uitând să mi-l spună și mie. Așa că nu-mi părea deloc rău atunci când tata le aduna de pe jos cu târnul și le dădea foc în fața porții. Mirosea a toate celelalte anotimpuri fumul lor.

Dinspre sufletul mamei venea toamna. Și dinspre lumina ochilor ei.

Pe urmă, când mama n-a mai fost, am văzut că dinspre mine. Trece pe podul palmelor mele. Se uită cu privirea mea la lume. Umblă cu pașii mei pe drum.

Când n-o să mai fiu nici eu, o să vină din altă parte. Nu știu de unde.

Nu se va opri niciodată din venit. Fiindcă toamna e făcută să fie mereu.

sursa – https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/de-unde-vine-toamna-

Loading...