Dorul de bunica – o poezie emoționantă scrisă de Teona Truță

Mi-e dor de blânda mea bunică,
Cu ochi senini și glas domol,
Și de odaia ei cea mică,
În care m-aștepta cu dor.

Mi-e dor de podul casei sale,
În care mă urcam tiptil,
Să fur smântâna de la oale,
Mi-e dor să fiu din nou copil.

Mi-e dor de mărul de la poartă,
De laptele din putinei,
Să simt miros de pâine coaptă,
Pe vatra de la soba ei.

Mi-e tare dor de- a ei cămară,
Și de borcanele cu gem.
Să le gust, să fug afară,
Și de dânsa să mă tem.

Căci plecam de-acolo iute,
Și uitam să le astup,
Desfăceam dulcețuri multe,
Apoi m-ascundeam în nuc.

O văd aevea la război,
Țesând o pânză pentru ie,
Rămân visând cu ochii goi,
La scumpa mea copilarie.

O văd plângând lângă icoane,
Mergând la biserică-n sat,
Stând în genunchi, făcând canoane,
Rugându-se neîncetat.

O văd cum înainte de culcare,
Perna din pat mi-o închina mereu,
Aud și-acum în vis o voce care,
Mă-nvață ” Înger, îngerașul meu “.

Bunica nu mai e acum in viață,
În suflet însă am s-o port mereu,
Și voi păstra în gând a ei povață,
Să cred în mine și în Dumnezeu!

TEONA (GHINEA) TRUȚĂ.