Dumnezeu oferă, dă și iartă. Omul cere, primește și uită…

Pentru unii, Dumnezeu este un prieten pe care Îl cheamă numai la nevoie: când se-mbolnăvesc,  când rămân fără serviciu, când au de luat un examen sau în cazul unui cutremur, atunci simt și ei nevoia să ridice ochii la cer și să ceară disperați ajutorul lui Dumnezeu.

Să ne gândim ce tristete poate simți un om față de aceia care îl folosesc, îl sună numai pentru a apela la serviciile lui, apoi după ce și-au făcut treaba, nu se mai interesează de el deloc. În astfel de situații, este clar că numai interesul a fost la mijloc. E de mirare cum oamenii își pierd dragostea față de noi, în măsura în care își pierd și nădejdea că-și pot realiza interesul prin noi.

Dumnezeu are nevoie de oameni care să Îl iubească atât în starea de bine, în fericire, cât și la necaz și boală. Atunci abia îi vădește dragostea omului, calitatea dragostei lui față de El. El vrea să vadă că omul Îi aduce rugăciuni nu numai de cerere, ci și de mulțumire, chiar și atunci când îi pare că nu este ascultată rugăciunea.

Mai pe scurt, Dumnezeu nu cere de la noi să fim perfecți, ne ascultă rugăciunea și păcătoși fiind. El, totuși, caută inima curată, fără de viclenie, smerită, supusă și stăruitoare în rugăciune în orice fel de împrejurare, care să apeleze la El mereu, nu doar cu vreo ocazie anume, la Paști, la Crăciun sau când dă boala peste el.

Amin!

Loading...