“Ești bine?” – mereu aceeași întrebare. “Sunt bine…”- mereu aceiași minciună

“Cum am fost noi crescuți și învățați că nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul nostru, că rufele se spală în familie, că dacă recunoști că nu te descurci, te faci de rușine…

Am învățat să ne prefacem de mici. Nu plânge, că ești urâtă când plângi. Ce dacă ți se rupe sufletul… Zâmbește, să vadă toată lumea cât de bine suntem, chiar dacă acasă ne omorâm între noi.

Am învățat de mici să dăm bine. Ca să ne placă lumea. Lume care nu e atentă la prefăcătoria noastră, că și ea se străduiește să dea bine, ca să credem noi că ea e perfectă.

Purtăm măștile noastre de perfecți, zâmbim mult.

Iar când ești perfect, nu ai cum să ceri ajutorul, nu ai pentru ce. Poți în schimb să ajuți pe alții, dacă ei, săracii, sunt imperfecți și îndrăznesc să ceară sprijin. Te oferi să îi ajuți, și te împovărezi și mai tare. Greu mai stă masca pe chipul tău.

E normal să îți fie frică. Tuturor ne e. Exact de aici vine puterea omului de se face bine, din curajul de a merge cu frica alături. Frica de judecată. De rușine. Nu-i nimic. Le simți pe toate și mergi mai departe, nu cu o mască pe față, ci cu un om, alt om, un prieten, de mână.

Știi ce se întâmplă când dai masca jos? O vor da și ceilalți, pe rând. Pentru că se vor simți falși cu masca pe față.”

Loading...