Fericit este cel ce admiră fără să invidieze, ajută fără să aștepte răsplată și crede fără să se îndoiască de Dumnezeu

De multe ori mi-am pus întrebarea, de unde atâta invidie, ură în noi, oamenii… Mereu judecăm pe aproapele nostru arătând cu degetul la păcatele altuia, dar nu ne uităm la noi înșine, că suntem cu mult mai păcătoși decât persoana pe care o judecăm.

Cine poate să confirme că nu a greșit, nu a mințit, nu a invidiat și nu a judecat, să facă un pas înainte și să mărturisească zicând, eu sunt drept și de aceea am dreptul să păcătuiesc!…

Dar odată ce suntem mai păcătoși ca altcineva, oare nu e mai bine să ne scoatem bârna din ochiul nostru și apoi paiul din ochiul aproapelui.

Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea.

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.

 

Loading...