Fiindcă nu știm ce va fi mâine, să luptăm să fim fericiți azi

“Visăm să fim iubiţi. Visăm să fim doriţi. Visăm să fim apreciaţi. Visăm să fim plăcuţi. Ne raportăm mereu şi mereu la alţii, la felul cum ne văd ei, cum am vrea noi să fim văzuţi de ei. Ne comparăm cu alţii, de aici ideea de normalitate de exemplu.

Oamenii, în general, sunt mereu în căutarea fericirii. Încă din copilărie ne creionăm o idee despre ce înseamnă fericirea şi ce ne dorim de la viaţă, însă pe măsură ce înaintăm în vârstă descoperim că aceasta vine şi trece. Ne dorim ca starea de fericire şi extaz să fie permanente, dar lucrurile nu stau chiar aşa.
Cheia fericirii zace în noi şi nu neapărat în factorii externi, spun specialiştii. Suntem în culmea fericirii când ni se întâmplă un lucru bun, dar cum rămâne cu zilele obişnuite?

Fericirea e mereu lângă noi, la îndemână, ea nu ne-a părăsit niciodată, stă doar şi aşteaptă liniştită să ne eliberăm şi să ne deschidem ei. Să-i deschidem uşa de fapt, uşa sufletului nostru.

Visăm să avem bani, să-i câştigăm la loterie poate, să ne putem cumpăra case şi maşini, haine scumpe şi concedii de vis, sperând că asta ne va aduce acasă fericirea.

Sperăm că vom fi mai iubiţi dacă suntem mai bogaţi, ne imaginăm că lumea ne va privi cu admiraţie şi interes pentru că suntem ”cineva”, şi nu realizăm că fericirea nu are nevoie de bani, nu are nevoie de aprecierea cuiva. Ea e atât de simplă şi nepretenţioasă încât se sperie chiar de câtă pregătire facem noi oamenii ca să o primim… fast şi bogăţie. Ea nu vrea nimic din toate astea.

Fericirea e ca apa cristalină a unui izvor de munte. Nu are nevoie decât de o albie curată cu pietre albe, fine şi mătăsoase prin care să curgă nestingherită. Să umple văzduhul cu susurul ei vesel, să sclipească în soare, să preia în cercuri lacrimile ploii. Şi să reflecte în ea chipurile blânde şi mulţumite de gustul ei minunat.