Iarna ni se face cel mai dor de copilărie…

Unde sunt iernile de altădată? Sunt în trecuta noastră copilărie! Ierni mai frumoase decât în copilărie va fi greu să mai găsim, oriunde-am călători. Oriunde am căuta.

Erau iernile acelea când ne prindea seara pe derdeluș, cu hainele și încălțările ude leoarcă. Nu ne era frig, deoarece aveam sufletele încălzite de fericire. Cerul ne privea cu ochi de stele și iarna era, anume pentru noi, copiii, doar frumoasă, nu și friguroasă.

Mamele sau bunicile ne chemau în repetate rânduri în casă, unde zăbovea în blide hrana pregătită cu grijă, cu dragoste, de către mamă, de către bunică.

Ne lăsam cu greu despărțiți de zăpadă. Părăseam derdelușul anevoie. Iar săniuța ne urma cu fidelitate, prin omătul care scârțâia bucuros de povara pașilor de copil. Săniuța intra sub șopron, la odihnă.

Pe noi, copii, casa ne primea cu prisos de lumină, de căldură. După dojana primită de la mama pentru hainele ude și cizmele pline de omăt, urma baia cea fierbinte, cina cea îndestulătoare, ceaiul cald și un lung șir de sfaturi și învățăminte din partea bunicii.

Poveștile se spuneau, într-adevăr, la gura sobei. Iar flăcările ce țâșneau dintre lemnele de fag și salcâm erau fascinante. Le-ai fi privit la nesfârșit.

Bunicii sau tații deschideau tolbele cu povești de demult, până când somnul își întindea mantia sa de liniște peste toate iar sufletul hoinărea pe cărări de vis, în vreme ce neaua începea iar să se aștearnă. Un vis de iarnă. Un vis de copilărie. Un vis despre ce-a fost și n-are să mai fie.

 

Loading...