Iartă-mă copile, că te-am certat când trebuia să te iert, că m-am încruntat când trebuia să zâmbesc…

Ascultă-mă copile şi lasă-mă să îţi vorbesc prin şoapte în timp ce tu dormi, iar eu te privesc ca pe un înger.

Iată la ce mă gândeam, copile. Am fost de multe ori supărat pe tine, dar toate aceste supărări au fost gratuite şi nejustificate. Te-am certat de multe ori, la fel de gratuit, la fel de nejustificat. Am ţipat plin de nervi, atunci când nervii s-au revărsat pe afară şi au ieşit din matca lor. Dar mă întreb iarăşi şi iarăşi, oare tu însuţi ce vină ai putea avea? Ce vină ai putea avea când viaţa în tine erupe de bucurie? Ce vină ai putea avea tu, care eşti tot doar iubire? Ce vină ai putea avea când tu predai gratis lecţii de viaţă tuturor, dar noi cei absorbiţi după cele fugitive ale vieţii, nu le putem pricepe? Ce vină ai putea avea când tu emani doar lumină în jur, iar noi ne lăsăm seduşi de bunăvoie doar de întunericul patimilor din noi? Spune-mi copile, ce vină ai putea avea?

Te condamnam în absurditatea mea că te mişti prea încet înainte de a pleca la scoala. Pentru că seara îţi aruncai hainele pe unde apucai, iar dimineaţa nu le mai găseai. Pentru că te jucai cu apa în loc să te speli aşa cum doream eu. Pentru că spuneai „nu” atunci când eu vroiam să spui „da”. Pentru că te foiai de colo-colo, în timp ce eu doream să stai doar într-un singur loc. Pentru că erai prea năzdrăvan şi mă distrăgeai de la lucrurile mele mult prea „serioase”. Pentru că în timp ce mâncai, erai absorbit de cu totul alte lucruri. Pentru că vărsai băutura sau înfulecai mâncarea în neastâmpărarea ta. Pentru că eu doream ca lucrurile să meargă în felul meu, iar tu nu îţi doreai decât ca totul să meargă în felul tău.

Tu m-ai învăţat copile, să renunţ la egoismul din mine şi să las viaţa să curgă simplu, curat şi firesc. M-ai învăţat care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, exact cele contrare pe care eu puneam preţ. M-ai învăţat atâtea lecţii la care eram un veşnic repetent, iar fără tine, cu siguranţă nici acum nu le-aş fi învăţat.

Îţi aminteşti tu copile, cum îmi veneai în întâmpinare, mereu vesel, mereu fericit doar pentru simplu fapt că exişti, doar pentru simplu fapt că exist? Cum te lipeai de mine, cum mă lipeam de tine, cum veneai şi îţi încolăceai tu mânuţele în jurul meu, încât şi acum mă întreb cum de încă nu m-am topit de atâta iubire? Tu veneai, îmi căutai privirea, îmi sărutai ochii şi îmi înlăturai orice rezistenţă, orice eschivare. Tu îmi dădeai tot altruismul din tine, iar eu mă lepădam câte puţin de egoistul din mine.  Îţi ceream mult prea mult, când eu îţi ofeream mult prea puţin…

Şi era atâta curăţie în ochii tăi nevinovaţi, atâta frumuseţe în sufletul tău neîntinat. Ştiu, dacă ai fi treaz m-ai întreba poate de ce vorbesc la trecut, de ce sunt trist acum când te privesc? E adevărat copile, toate acestea sunt vii în mine şi toate sunt la prezent, fiul meu. Nu sunt trist, ci doar nostalgic la felul cum am reacţionat cândva, când nu înţelegeam natura ta. Ştiu, e o ispăşire palidă aceasta. Nu ai înţelege aceste cuvinte cu mintea ta, dar sigur poţi simţi chiar şi acum când dormi, ce îţi transmit eu cu inima mea.

Spune-mi copile, de ce noi cei maturi cu mintea, dar total imaturi cu inima, vedem viaţa asta atât de încrâncenat în falsitatea noastră? Ce a fost în noi şi ce am pierdut de numai putem vedea puritatea vieţii, de ce nu mai simţim puritatea, de ce nu mai generăm doar gânduri pure? De ce nu mai vedem frumosul în noi, de ce nu mai vedem frumosul în oameni?

Iubirea nu are nevoie de cuvinte şi nici de declaraţii puerile. Dar uneori, sufletul se umple şi nu mai poate suporta acest şuvoi de sentimente care se vor scoase la lumină. Aşadar, vino acum copile, primeşte aceste simple cuvinte şi nu mă judeca prea aspru, ci dacă ai putea, dă-mi doar iertarea ta!

autor, Cristi Ciorcila

Loading...