“În fața ta, ce sunt eu, Doamne?
Când peste lume-au nins dureri,
Am strâns la tâmple-atâtea toamne,
Tu-n suflet mi-ai pus primăveri.
E-atâta amar și jale-n lume,
Și lacrimi strânse ce nu curg,
În fața ta ce-s eu, anume?
Sunt ziua ce dă în amurg…
Când dorul mi-a ars sufletul
Și somnu-n noapte n-a venit,
Tu, Doamne bun, mi-ai dat alintul,
Și pace în sufletul rănit.
Când din senin singurătatea,
Mi-a trecut pragul și s-a pus
Pe sufletu-mi, umbrit de-atâtea,
La multe încercări m-ai pus…
Dar mulțumesc că ești cu mine,
Fără de fală sau minciuni…
Mă-închin altarelor străbune,
Smerită-n plâns și rugăciuni.”
Sofia Vicoveanca