In fiecare an, o parte din mine, retrăiește cu emotie începerea noului an școlar…

“Prima zi de scoală. Vă amintiti?
Eu imi amintesc totul…
Cum mama mi-a făcut codite (perfect simetrice) si mi-a legat la ele două funde mari, albe, la care nu avusesem pana atunci acces.
Cum mansetele apretate si gulerasul alb ca zăpada se potriveau perfect la uniformă.
Cum ieseam în acea dimineată cu zâmbetul pana la urechi si cu buchetul de flori învelit în hartie colorată ca toamna.
Cum toata lumea ne zâmbea mai “altfel”…
Cum îmi imaginam locul in care trebuia să învăt bine si să cresc mare…
Cum, ca printr-o minune, se adunau sute de flori in bratele învătătoarei si cum, deodată, se făcea primăvară…
Cum m-am tinut strâns de mâna mamei in timp ce cineva rostea discursul de inaugurare a noului an scolar.
Cum mama mi-a dat drumul la mâna si mi-a spus: “ar fi cazul să mergi la colegii tăi de clasă”.
Cum o căutam cu privirea si ea îmi zâmbea, dându-mi sigurantă, cum ne cautam toti părintii cu privirea, neîndrăznind să intram in vorbă unii cu altii. Si cum, la prânz, plecam spre casa tinându-ne de ghiozdane si râzând cu gura pâna la urechi…
Cum miroseau cărtile, ghiozdanul, invelitorile…pachetul de la mama.
Cum am dus primul 10 acasa ca pe cel mai pretios trofeu. Era pentru ca am scris frumos litera “a” mic de mână…
Cum mă ridicam in mijlocul orei si spuneam ca vreau sa colorez, desi era ora de matematica….
Cum cantam in pauza, tinandu-ne de maini…
Cum niciodată pauza nu era prea lungă…
Cum nu intelegeam de ce e nevoie de atatea acolade si paranteze, pana cand mi-a explicat tata ca ele delimiteaza o anumita ordine…si atunci am inteles…
Cum cercetam buburuzele si furnicile si ne imaginam ca noi suntem uriasii din viata lor…
Cum nucul batran era livingul nostru si cum la masa de pranz ne saturam numai cu dude…
Cum alergam cu picioarele goale prin apa garlei, julindu-le, dar fiind atat de fericiti!
Cum am invatat ca genunchii juliti dor doar un pic si ca, de fapt, orice cadere e o ridicare in sine…
Cum puneam foite de ceapa rosie la microscop si ne miram cat de complex poate fi un cm patrat de ceapa…
Cum ne simteam importanti jucandu-l pe Caragiale la doar 10 ani…
Cum faceam nodul gordian la piciorul mesei si incercam sa il desfacem fara sa il taiem…
Cum ne prindea inserarea pe camp, culegand fluturi…
Si…daca as trece azi prin fata scolii mari si cu peretii vopsiti in galben pal,
Nu stiu daca as zambi sau as lacrima…”

Loading...