Judecăm uşor, iertăm greu şi iubim tot mai puțin…

“Nu, nu suntem singuri. Ne-am însingurat. Ce-ar fi dacă tu, tu, sau tu, ori tu ai face primul pas?
Hai, rupe lanțurile. Sparge zidurile. Nu îți mai fie teamă. Spune te iubesc, mi-e dor de tine, ia-mă în brațe, ține-mă strâns, îmi e teamă, ajuta-mă, iartă-mă, hai să bem o cafea.
Hai, îmbrățişează. Pupă. Sărută. Pleacă. Fii bun. Ai compasiune. Aşteaptă. Ce mai faci? Eşti bine? Spune, eşti bine? Ce te doare? Sunt aici, nu te teme. Ce îți doreşti? Întreabă şi spune toate astea.
Spune ce simți. Spune mereu adevărul. Priveşte-te în oglindă şi spune-ți adevărul, oricât ar durea. Vei fi liber. Adevărul e frumos, limpede, te eliberează.
Timpul nostru, aici, e scurt. Nimeni nu ne garantează că apoi mai există ceva. Asta, viața asta de acum, e tot ce ştim şi avem.
Nu irosi timpul. Trăieşte. Bea vin. Mănâncă prăjitură, ciocolată şi vată pe baț. Fă sport. Ia un copil în brațe şi dansează cu el. Sau ia-te în brațe şi dansează cu tine. Dar dansează. Cântă. Cumpără-ți rochia, ori blugii, ori tenişii pe care îi doreşti atât de mult.

Priveşte munții şi înoată în mare, până hăăăăt, departe, în larg. Sau stai la mal şi fă castele de nisip. Fă dragoste. Simte viața cum curge prin tine. Taci mai mult. Ascultă mai mult. În tăcere te vei auzi cel mai bine. Nu mai lupta. Abandonează-te şi, cel mai important, visează. Niciodată, orice s-ar intampla, nu uita să visezi.”

Ioana Duda, fragment “Antidepresiv”

Loading...