La bine, omul uită de Dumnezeu. Când dă de greu, îi cere ajutorul

In iubirea lui nemărginită, Dumnezeu ne oferă toată libertatea şi ne aşteaptă să venim de bună voie pe calea Lui. În copilărie, adolescenţă şi tinereţe, omul foloseşte, în general, acest dar al libertăţii pentru a se descoperi pe sine, a se bucura de frumuseţea vieţii.
Cu­lorile vieţii şi aspectele materiale sunt mai impor­tante decât cele spirituale, iar izbânzile profe­sionale cântăresc mai mult decât cele duhovniceşti. Drept care, conştiinţa este amorţită de gândurile de pros­peri­tate, de afirmare, de mândrie, de lăcomie, de satisfa­cere a instinctelor…
Mai târziu, ajungând la maturitate sau chiar la bătrâneţe, omul realizează că a muncit atât de mult timp pentru mai nimic – o maşină, un apar­tament, nişte haine mai bune, o vacanţă exotică…

În inima lui a rămas însă un gol de neacoperit. Şi, încet, încet în conştiinţă începe să i se facă auzit glasul lui Dumnezeu. Pentru că, în toată vremea aceasta, Dum­ne­zeu a fost în adâncul sufletului lui, unde l-a uitat. Numai că, uneori, conştiinţa nu se trezeşte decât foarte târziu, atunci când apar deja consecinţele păcatelor: bolile şi suferinţele. În faţa bolii sau a unei grele sufe­rinţe sufleteşti – cum ar fi după pierderea cuiva drag -, totul se reduce la esenţă: cine să mă ajute, dacă nu Dumnezeu? Cum să-L înduplec şi să-mi salvez sufle­tul?

Să coborâm mintea în inimă, cum ne învaţă Sfin­ţii Părinţi. Omul modern este condus de minte. Dar min­tea e un conducător prost… Inima e centrul universului uman şi ea trebuie să conducă. Mintea vrea să ţii totul sub control, însă abia când nu mai eşti în control stăpâneşti. E o taină!

Se povesteşte că un creştin s-a prăvălit într-o prăpastie şi, în cădere, s-a apucat de crengile unui copac. Şi-atunci s-a rugat fierbinte: „Doamne, salvează-mă!”. Iar un glas mare i-a răspuns: „Dă-ţi drumul!”. Inima simţea că e vocea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o asculte, căci Dum­nezeu nu înşală. Mintea însă nu-l lăsa să creadă că va ajunge viu jos, dacă nu se mai ţine de copac. Şi-a ur­mat mintea, nu inima, şi a murit în­ghe­ţat, cu mâinile încleştate pe copac, la o distanţă mică, deasupra unui prag de pământ, pe care s-ar fi putut salva.

Amin.

Părintele Vasile Ioana