Să îl vezi pe Dumnezeu în toți oamenii. Pentru că Dumnezeu ne vorbește întotdeauna prin oameni.

Prima rugaciune am învățat-o de la bunica mea. O rugăciune de copil, despre îngeri, pe care-am spus-o de-atunci, în gând, în toate momentele în care mi-am ridicat privirea spre Dumnezeu.

Bunica m-a învățat să-mi fac cruce smerit, să nu-mi pierd niciodată credința și să știu să-l văd pe Dumnezeu în toți oamenii care îmi trec prin viață. Și-n cei care rămân, și-n cei care pleacă, pentru că Dumnezeu ne vorbește întotdeauna prin oameni. Unii, puțini, sunt icoane de pus la suflet pentru toată viața, alții sunt lecții, toți ne dau sens și sensuri, ne ajută să înțelegem, să devenim.

Rugăciunea cea mai frumoasă este cea în care începi prin a-ți cere iertare, apoi te gândești la dragii tăi și-abia spre final, la tine. Că rămân doar oamenii care trebuie, restul sunt lecții, că pe cei aleși trebuie să știi să-i vezi și să-i ții aproape. Și că prin oamenii pe care ni-i așează alături, Dumnezeu ne arată, în fiecare zi, cât de mult ne iubește.

Cărăm cu noi prea multe pietre pe inimă, văluri pe suflet, pseudo-probleme, pseudo-drame, zbateri fără sens. Când de foarte multe ori lucrurile sunt de fapt incredibil de simple, sunt în noi, în puterea credinței noastre, în modul în care știm sau nu să vedem sensurile, tăcerile și răspunsurile, lumina, drumul bun, oamenii, liniștea, viața adevărată.

Pentru că Dumnezeu iubește oamenii și face întotdeauna bine.

Abia când vom înțelege asta are să fie cu adevărat bine, senin, izbăvire, binecuvântare, renaștere, redescoperire, lumină, bucurie, drum lin. Cu adevărat, viață.