“Să învățăm să privim în urmă cu iertare, înainte cu speranță, în jos cu compasiune și în sus cu recunoștință.”

Timpul vieții noastre reprezintă tot universul lumii noastre, cu bune și rele, cu întuneric și umbre!
Trăim, sperăm, iubim, urâm, deznădăjduim, ne revoltăm, ori mergem mai departe, în pofida multor blocaje și căderi!

Trăim, iubim, iertăm și sperăm, căci suntem oameni și toate acestea bune ale omului ne aparțin și nouă!
Să trăim deci iubind, iertând și sperând, măcar, dacă nu pentru noi, pentru Cel ce S-a născut în ieslea Betleemului, nesocotind a fi umilitor să devină Unul dintre noi, purtând toate ale noastre, numai și numai din iubire!

Iubești, căci vrei să fii ca Dumnezeu, comportându-te ca un om adevărat! Apoi, ierți mult, căci altfel viața ar fi un șir lung de inutile răzbunări, nepăsări sau conflicte! Ierți, căci ce este mai dumnezeiesc decât să ștergi cu buretele iubirii, păcatele întunecate și grele?

Ierți, căci aceasta este calea spre cer, singura! Greutățile neiertării îți taie aripile și avântul! Ierți, căci Cel pe care – L slujești iartă mereu! Iar, noi visăm pe pământ la paradis, nu la a-l face un infern!

Speri și încă mult! Căci, fără speranță viața un mormânt ar fi, negru, rece și întunecat. Speranța îți dă aripile dimineții și răcoarea serii! Îți luminează viața și te trage înainte, ascunzând răul și luminându-ți binele! Speri, deci trăiești!

Prin orice por respiri speranță, prin orice clipă pășești cu încredere! Dacă nu iubești, nu ierți și nu speri, îți sapi un mormânt groaznic și, deși pari viu, ești mort în ținutul disperării, având parte numai de ură, răzbunare și război!

Cu toții avem nevoie de iubire, de iertare și de speranță, pentru a respira, pentru a trăi și pentru a lumina și a preface în paradis strălucitor cerul, adesea de plumb al epocii, născut din cele superficiale și rele!

Eu rămân, ÎNTOTDEAUNA CU GÂNDUL LA DUMNEZEU!

Loading...