Te caut, copilărie în toate iernile care vin, în sărbătorile cu miros de cozonac, în serile liniștite de acasă…

Draga mea copilărie,

Eram copil, în iarna aceea cu zăpadă și ghețuș când mă jucam pe afară cu sania, cu nasul roșu înghețat de frig, cu degetele înghețate bocnă si ele în mănușile subtirele din fir de melană. Aș mai fi vrut să mă joc , dar m-a strigat mama să intru în casă. Te-ai uitat la mine un pic supărată, atunci când am intrat in curte trăgând sania cu tălpi lucioase, copilărie, dar nu m-am intors înapoi la joacă pentru că nu aș fi vrut să o necăjesc pe mama.

Te-am căutat apoi iarna următoare, când a căzut prima ninsoare și în drum spre școală, cu ghiozdanul greu in mână, admiram albul tău curat. Auzeam a doua zi larma copiilor jucându-se pe strada mea și când m-am uitat pe geam desi te-am văzut făcându-mi semn să ies afară, te-am ignorat, copilărie…fără să îmi dau seama că într-o zi a să te caut si nu vi mai avea cum să te găsesc…

Mai târziu, pe la liceu mă mulțumeam să te privesc de pe geam când te jucai cu copiii de la blocurile de vis-a-vis. Și deși aș fi iesit bucuroasă uneori să mă joc cu tine, copilărie, mai mereu altele au fost prioritățile în viață…

Îmi amintesc și acum de tine, copilărie! Îmi amintesc de tine și te văd în fiecare glob din magazinele în care intru în goana nebună după cumpărături. În bucuria cu care desfăceau hârtia lucioasă a cadoului primit și în căldura și sinceritatea îmbrățișărilor pe care le primeam si le ofeream.

Iarna și sărbătorile care se apropie îmi amintesc de copilărie. De copilăria pe care la un moment dat în viață am ignorat-o, am ocolit-o, am abandonat-o, din atâtea motive. Ca voi toți de altfel, oameni buni! Pentru că așa e viața! Nu poți fi copil la infinit. Și îi cer iertare, copilăriei. Și sunt convinsă că m-a iertat.