Trebuie sa învățăm sa trăim si cu nefericirea…

Nu stiu daca e o lectie de viata. Nu stiu daca functioneaza in totalitate dar pot spune ca, este cel mai bun lucru la un moment dat: sa ne invatam sa traim si cu nefericirea!

Cand vom accepta ca nefericirea face parte din viata noastra, ca nu trebuie sa ne blamam, ca nu suntem mereu fericiti desi totul in jur pare sa mearga bine, cand vom intelege ca asta e natura umana dincolo de orice incercare de a o schimba si a o face fericita tot timpul, abia atunci vom face in pas in directia potrivita.

M-am invinovatit mult timp pentru asta, desi aparent nimic si nimeni nu parea sa imi distruga linistea si echilibrul…eram nefericita. Nu era nefericirea aia care te doboara si te face sa nu te mai ridici de jos, era mai degraba una surda, ascunsa…un sentiment ambiguu si totusi atat de prezent in viata mea. Nu il intelegeam si in loc sa caut sa ma desprind de ceea ce simteam, mai rau faceam lamentandu-ma si invinovatindu-ma de starile mele.

Ajunsesem sa imi fac o lista cu motivele pentru care ar trebui sa fiu fericita si sa le citesc zilnic. Era asa…

Lista fericirilor mele:

Sunt fericita pentru ca iubesc si sunt iubita.

Sunt fericita pentru ca am o familie, cu bune, cu rele dar ii iubesc pentru ca ei sunt familia mea.

Sunt fericita pentru ca am un acoperis deasupra capului si chiar daca nu e cea mai luxoasa casa din oras, este un camin cald si primitor.

Sunt fericita pentru ca  sunt sanatoasa si eu si toti cei dragi mie.

Sunt fericita pentru ca nu am lipsuri majore si nu am teama financiara a zilei de maine.

Sunt fericita pentru ca aud, vad, merg, simt, iubesc, miros si ma pot bucura de toata minunile din jurul meu.

Sunt fericita pentru ca am prieteni care ma inteleg, ma suporta si ma ajuta cu o vorba buna.

Sunt fericita pentru ca am un loc de munca, nu cel mai usor sau bine platit din lume, dar il am.

Sunt fericita pentru ca o mai am pe mama langa mine.

Sunt fericita pentru ca am momentele mele de liniste cand pot face ceea ce imi place.

Sunt fericita pentru ca pot pune capul linistita pe perna seara fara teama ca ar exista undeva, cineva care sufera din cauza mea.

Sunt fericita pentru credinta mea in Dumnezeu.

Sunt fericita pentru ca ma pot bucura de sarbatori, de florile primaverii, de linistea verii, de fosnetul toamnei, de spiritul iernii.

O citeam si o invatasem pe de rost. O stiam ca pe un “decalog” ai vietii mele si desi eram constienta ca tot ce scrie acolo si inca multe altele sunt menite sa ma faca fericita…totusi uneori nu puteam invinge cu ele nefericirea. Pana intr-o zi cand am acceptat-o. Ca pe o femeie capricioasa cu care sunt nevoita fie sa imi beau cafeaua in fiecare dimineata, fie sa imi impart treburile la birou, fie sa iau masa sau sa dormim amandoua cu capul pe aceeasi perna. Si odata cu acceptarea a venit si linistea. Nu m-am mai invinovatit si am inteles ca asa sunt eu. Uneori, fara motiv mai ales, nefericita. Asadar, daca cineva m-ar pune sa ma desenez, undeva acolo in varful degetelor sau in par, sau pe spate as picta si un pic de nefericire…poate si pentru ca astfel sa apreciez mai mult si mai des clipele de fericire pe care le am. Mici, neinsemnate dar atat de importante…

Loading...