Uneori, ca să auzi glasul lui Dumnezeu trebuie să asculți în liniște

In tinuturile indepartate, in vremuri mai de demult, oamenii aveau așa numitele „case de gheață” pentru a păstra mâncarea pe o perioadă mai mare. „Casele de gheață” aveau pereții groși, nu aveau ferestre, iar ușa era foarte bine etanșată.

În timpul iernii, când râurile și lacurile erau înghețate, blocuri mari de gheață erau tăiate și transportate în aceste case, iar apoi acoperite cu rumeguș. Deseori, gheața era păstrată astfel toată vara.

Unul din muncitorii care lucra la o asemenea casă de gheață și-a pierdut un ceas de valoare în interiorul acestei case. A căutat rabdător răscolind tot rumegușul, dar nu l-a găsit. Apoi, în căutarea lui l-au ajutat colegii, însă căutarea s-a dovedit a fi fără succes.

Un băiețel ce le auzise zarva făcuta de insuccesul căutarii insistente, s-a strecurat în acea casă în timpul pauzei de masă, ca apoi să iasă afară având ceasul la el.

Uimit, omul l-a întrebat cum a reușit să găseasca ceasul.

„Am închis ușa”, răspunse băiețelul, „m-am întins pe jos în rumeguș și am stat în liniște, ca sa nu mai fie nici un zgomot. Curând, am auzit ceasul ticăind.”

Deseori întrebarea care se pune nu este aceea dacă Dumnezeu vorbește sau nu, ci dacă păstrăm noi suficientă liniște și tăcere ca să-L putem auzi.

Autor: necunoscut