Urcă munții nu pentru ca lumea să te vadă, ci pentru ca tu să vezi lumea

Un bărbat stătea la baza unui munte și se uita în sus. Știa că trebuie să urce către vârf, dar din punctul în care se afla nu putea vedea un drum care să îl ducă până acolo. Ceea ce vedea era o cărare de pornire și cam atât.

“O fi asta calea corectă?”, se întreba el. “Aș vrea să văd unde se termină.”
Bărbatul a cântărit pentru un moment opțiunile pe care le are, a dat din umeri și a început să meargă.

Pe măsură ce mergea, cărarea se deschidea și mai mult în fața lui. Tot nu putea vedea până la capăt, dar s-a uitat înapoi și a văzut cât de departe ajunsese. Înaintase foarte mult, dar tot nu era prea târziu să se poată întoarce. A decis totuși să continue și cu fiecare pas ajungea și mai sus.
Cu fiecare pas, cărarea se deschidea și mai mare înaintea lui. Acest lucru îl liniștea, dar uneori îl agita. Încrederea dată de progres îi făcea plăcere, dar îndoielile persistau. Deja începuse să se facă mai frig, mai puține păsări cântau, picioarele îl dureau, dar a continuat să meargă. Și la fel a continuat și calea să se deschidă în fața lui. În curând a început să se îngrijoreze mai puțin.

S-a oprit pentru un moment și s-a bucurat de priveliștea care îi tăia respirația. Pentru un scurt timp a simțit că este suficient, dar și-a dat seama că din vârf o să fie și mai spectaculos. Așa că s-a întors la cărare și în final a reușit! Ajunsese în vârf. Era extraordinar. Avusese încredere și speranță. Pusese un picior in fața celuilalt.

Se apropiase fără să fie vreodată sigur că este aproape.
Era recunoscător că pornise pe acea cărare și că nu rămăsese în vale.

Nu știu care este muntele tău, dar dacă nu vezi întreaga cărare este timpul să ignori îndoielile și să începi urcarea. Nu poți să cazi dacă nu urci, dar nu este nicio satisfacție în a trăi o viață monotonă.