Viața este prea scurtă ca să bei cafea proastă și să plângi după oameni care nu merită

Viaţa nu este dreaptă, însă tot este frumoasă. Acum plângi, în secunda următoare zâmbești. Urăști, dar iubești în același timp. Încerci să te ascunzi după degete: uneori îți reușește, alteori nu.

Lucrurile frumoase nu țin mult timp. Te dezamăgesc și apoi dispar subit. Rămâi cu un gust amar, însă refuzi să stagnezi, să te oprești.

E nevoie de timp pentru reculegere, dar pe măsură ce timpul trece te gândești tot mai mult la ce a lipsit. El, timpul, le vindecă pe toate, așa spun mai toți oamenii pe care îi cunosc. Am ajuns la concluzia că timpul vindecă rănile, dar când devii vulnerabil le face mai vizibile.

Ca un actor bun ce ești încerci să te ascunzi, nu accepți ideea ca cei din jurul tău să te perceapă ca fiind o persoană slabă, fără caracter. De aceea, te adâncești tot mai mult în abis și îți construiești propria fortăreață în care nimeni nu poate să pătrundă. O fortăreață închisă cu o cheie care apoi este aruncată printre alte milioane de chei. Dilema este dacă va reuși cineva, cândva să găsească această cheie.

Trăim mult prea puțin ca să ne gândim la ce am făcut sau ce nu am făcut. Dacă am învățat ceva în ultimul timp, acel ceva e legat de faptul că trebuie să trăiesc fiecare clipă ca și cum ar fi ultima!

Asa ca indiferent de ce gust amar ti-au lasat oamenii care te-au dezamagit, nu uita ca viața este prea scurtă ca să bei cafea proastă și să plângi după oameni care nu merită!